Schi de tură la feminin: Foci, pow și nămeți

Un interviu cu Alexandra Marc

Schiul de tură e genul ăla de sport care te învață să ai răbdare, să tragi aer curat în piept și să te bucuri de drum, nu doar de destinație. Alexandra Marc are 26 de ani și schiază din copilărie. În timp, muntele a devenit terenul ei de joacă, iar schiul de tură o extensie firească a felului în care se mișcă în natură. Printre urcări făcute pas cu pas și coborâri care se simt câștigate, Alexandra ne povestește cum schiul de tură e despre conexiunea cu muntele, vorbindu-ne cu naturalețea cuiva care trăiește acest sport, nu doar îl practică.

Vă invităm să citiți următorul interviu ca și cum v-ați porni într-o tură bună: fără grabă, cu pași mărunți și cu bucuria drumului, nu doar a vârfului.

M.B.: Țin minte că, încă de când eram mici, în vacanțele de iarnă nu aveam nicio șansă să te prind pe acasă. Erai mereu plecată cu familia prin munți, la schi de tură. La vremea aia, mi se părea ceva foarte exotic. Povestește-mi puțin cum ai ajuns prima dată pe schiuri de tură, câți ani aveai și ce te-a făcut să rămâi fidelă acestui sport și în viața ta de adult tânăr.

A.M.: Așa cum ai menționat și tu, povestea cu schiul de tură se trage la mine din familie, tatăl meu fiind alpinist, ghid montan, voluntar la Salvamont, dar și fost sportiv de performanță. Am avut un mare noroc, deoarece el ne-a inițiat pe toate, pe mama, pe mine și surorile mele, în acest sport minunat, iar acum ne putem bucura de ture și toți împreună, lucru pentru care sunt extrem de recunoscătoare. Prima oară am descoperit bucuria „alunecării” pe schiuri de fond și abia mai apoi am trecut la schiul de tură. Îmi amintesc când mi-a adus tata o pereche de schiuri de tură luate second-hand de prin Germania. Pe vremea aceea nu prea se găseau schiuri de tură pentru copii în România. Acum că mă gândesc în retrospectivă, eram o pitică, aveam cam șapte-opt ani. Când le-am luat prima dată în picioare, am ieșit cu ele la pădure, pe dealuri aproape de casă, apoi am început să mai ieșim la ture ușoare pe la Vlădeasa, Mădăraș, la Bucin.

În prezent, la mine nu mai există iarnă fără schi de tură. Îl practic în continuare din pasiune, o pasiune pe care vreau să o transmit și să o împărtășesc mai departe la rândul meu. E o bucurie să ai parte de asemenea experiențe, dar și creează o anumită dependență. Există o vorbă între oamenii de munte cum că „te-ai virusat”. Odată ce începi să guști acest sport, nu are cum să nu îți placă și să vrei să îl tot practici la nesfârșit, pentru că posibilitățile de explorare în teren nu se termină niciodată. Mereu găsești un traseu nou de încercat, o nouă linie de dat la vale, un nou tărâm de joacă, iar de fiecare dată ai parte de o experiență unică în natură. Turele nu sunt niciodată la fel, fiecare vine cu frumusețea și autenticitatea ei în funcție de oamenii cu care ești, de zăpadă, de traseu, de vreme, de starea de spirit și multe altele.

Cred că schiul de tură e „sănătate curată”, atât pentru corp, cât și pentru minte, iar mișcarea în aer liber e nelipsită pentru mine, indiferent de anotimp. Nu în ultimul rând, mă motivează faptul că e o activitate outdoor sustenabilă, cu impact minim asupra mediului, care promovează o relație conștientă și responsabilă cu natura și cei din jur. Clar face parte din viața mea și îmi doresc să continui să acumulez experiență și să-l practic mulți ani și de acum înainte.

M: Sunt curioasă să aflu dacă ai perceput din prima schiul de tură ca pe o activitate fun sau dacă a fost mai mult vorba de un proces de învățare. Copil fiind, mă gândesc că poate partea de urcat către vârfuri înzăpezite nu ți se părea neapărat cea mai apetisantă, ori…? Și, mai mult, ce făceai greșit la început și ți se pare acum amuzant sau periculos?  

A: Schiul de tură a fost încă de la început atât un proces de învățare, cât și o activitate faină, amuzantă. Cred că la vârsta aceea curiozitatea de copil făcea totul mai ușor: nu analizam atât de mult efortul, riscurile, ci eram mai degrabă fascinată de drum, de zăpadă, de munte și de ideea de a explora și de „a te juca” în natură. Nici acum nu am scăpat de joacă și nu mă pot abține să nu dau cu bățul în crengile brazilor pline de zăpadă, doar ca să mă bucur când cade peste mine. Desigur, au existat și momente mai dificile. Atât pe urcări, cât și pe coborâri, efortul fizic era mai mare decât în alte sporturi pe care le practicam, dar cred că tocmai aceste lucruri m-au făcut mai puternică. Priveliștile de sus și senzațiile compensau din plin efortul depus. Și datul clăparilor jos din picioare la final, evident! 🙂

Nu o să uit niciodată cum, încăpățânată fiind, nu voiam să renunț nicicum la căciula mea preferată (o căciulă mult prea groasă și nepotrivită pentru schi de tură), așa că băgam la deal cu ea pe cap și apoi muream de cald. La început nu aveam tehnica corectă nici la urcare, nici la coborâre, asta se învață cu timpul, prin exercițiu și urmărindu-i îndeaproape pe cei cu experiență. De exemplu, existau pasaje în care mă tenta să-mi dau schiurile jos, pentru că nu mă simțeam stăpână pe situație sau nu știam cum să le abordez corect, dar tatăl meu era acolo să mă ajute, să mă învețe și să mă ghideze în siguranță. Cred că cel mai amuzant rămâne faptul că, atunci când cădeam în zăpada mare, de multe ori nu mai reușeam să mă ridic singură și îmi venea să plâng – lucru care acum mă face să zâmbesc, dar atunci făcea parte din procesul de învățare.

M: Prin ce ți se pare că se diferențiază cel mai mult schiul de tură de cel alpin? În mod evident, nu mă refer aici la tehnică și echipament, ci mai degrabă la partea de senzații: de ce vine schiul de tură cu un sentiment atât de profund de libertate?

A: E o libertate pe care poți să o înțelegi pe deplin doar atunci când ești acolo și te conectezi cu muntele, cu sinele, cu tot ce e în jurul tău. Libertatea vine și din faptul că trebuie să îți găsești propriul ritm; nu mai e vorba doar de coborâre cum e la schiul alpin, ci și de urcare, care ajunge să dea mult mai mult sens apoi coborârii. Este o libertate fizică, dar și mentală, pentru că presupune explorarea și înțelegerea atât a limitelor naturale, cât și a celor fizice și psihice: să știi când poți continua și când e mai bine să te oprești, să îți cunoști nivelul și să nu te supui la riscuri inutile.

Dincolo de libertatea de deplasare, schiul de tură vine și cu o doză de creativitate, adaptabilitate și responsabilitate. Ai ocazia să înveți „să citești zăpada”, să iei decizii, să faci prima urmă prin zăpada neatinsă, să îți configurezi propriul traseu, să alegi ruta cea mai potrivită în funcție de condiții și să te adaptezi constant, atunci când situația o cere. Nu mai zic de faptul că dopamina nu lipsește, iar sentimentul că ai ajuns acolo prin propriile forțe activează satisfacția aceea.

Desigur, libertatea schiului de tură poate fi percepută diferit de la o persoană la alta, însă pentru mine schiul de tură nu este doar despre a schia, ci despre a fi prezent și conectat, despre explorare și descoperire continuă, iar tocmai de asta o consider o formă sinceră de libertate.

M: În situația economică tot mai proastă în care pare că ne adâncim în ultimii ani, sporturile de iarnă încep să capete o alură tot mai inaccesibilă. Schiul de tură vine clar la pachet cu avantajul enorm de a nu mai fi dependent de un skipass, prin urmare pare destul de avantajos ca alternativă. Însă mă întreb dacă au fost momente în care, chiar și așa, ai simțit că-i un sport prea scump, care necesită multe sacrificii financiare. Mulți deplâng costurile echipamentului, spre exemplu. 

A: Este adevărat că, la prima vedere, schiul de tură poate părea un sport mult prea scump, mai ales când te uiți la prețurile actuale pentru echipament. Însă cred că lucrurile trebuie puse și în perspectivă. Dacă este o pasiune reală, un hobby pe care îți dorești să-l practici pe termen lung, inevitabil ești dispus să faci și anumite sacrificii financiare. Diferența o face felul în care alegi să investești. Pentru echipamentul de schi de tură există multe alternative: echipament second-hand în stare bună, variante care nu sunt „ultimul răcnet”, dar care permit practicarea sportului în condiții de siguranță. În plus, economia circulară este tot mai prezentă, se poate închiria echipament dacă știi că vei ieși la schi de tură numai de câteva ori într-o iarnă.

Eu am început cu echipament full second-hand, de la schiuri, legături, bocanci, piei, bețe. În prezent, bețele le folosesc atât la drumeție, la pârtie, cât și în tură. Suprapantalonii, de exemplu, au fost ai mamei mele, hainele de bază erau simple de sport (bluză, colanți  de corp termo și șosete de schi din Lidl). Abia în timp am început să investesc în echipament mai bun, mai „pro”. Cred că este important de înțeles și că nu trebuie achiziționat totul deodată.

Cum spui și tu, pe termen lung e un beneficiu și o alternativă bună, fentezi skipass-ul și costurile unui resort, căci odată ce ai echipamentul de bază, poți ieși în ture fără cheltuieli suplimentare de fiecare dată. Evident, echipamentul este o componentă absolut necesară și e important să fie sigur și adaptat nivelului personal. Acum eu vorbesc strict din experiența mea și din alegerile pe care le-am făcut în timp, în funcție de priorități și posibilități. Însă, cred că merită subliniat că există opțiuni mai accesibile și că nu este obligatoriu să începem cu echipament nou-nouț sau de top pentru a practica schiul de tură în siguranță.

M: Dacă tot am pomenit mai sus de echipament, care sunt your non-negotiables? Ai putea împărtăși cu noi cum arată lista ta de mers în tură?

A: Cam așa arată lista, dar o tot adaptez în funcție de tura în care urmează să merg și condițiile meteo.

M: Îți vine în minte vreo tură care te-a marcat în mod special?

A: Fiecare tură o port cu mine în suflet și are ceva special în felul ei. Totuși, o tură de care îmi amintesc de nenumărate ori a fost când am urcat pentru prima dată în Munții Făgăraș pe Șaua Doamnei, aveam opt ani. Eram uimită de vârfurile înzăpezite, de cât de mică sunt în fața muntelui. Îmi amintesc foarte clar momentul în care am ajuns jos, lângă Cabana Paltinu, alături de tatăl și sora mea mai mare, m-am întors și m-am uitat înapoi spre Șa și nu îmi venea să cred unde am fost. Sus, înainte de coborâre, am simțit și teama de necunoscut, pentru că era prima oară când vedeam și experimentam așa ceva. Cred că atunci am înțeles, poate fără să pot formula clar la vârsta aia, că nu era doar o tură în sine, ci abia începutul a ceva care avea să se transforme într-o pasiune de durată, dar și începutul unei frumoase prietenii cu muntele.

M: Ce zonă de la noi ai recomanda unei persoane care nu a mai încercat niciodată schiul de tură? Și, în general, ce sfaturi i-ai da? Când am ieșit prima dată împreună la Muntele Mare, mi-ai zis ceva foarte frumos: „Azi nu avem nimic de demonstrat. Doar să ne fie bine.” Mi-a picat bine chestia asta.

A: Aș recomanda clar Munții Apuseni – Muntele Mare, Masivul Vlădeasa sau Munții Bihorului. Sunt zone foarte bune unde se poate încerca schiul de tură lejer pentru începători. Puțin mai departe de Cluj, ar mai fi anumite zone accesibile cu pante line și fără expunere, în Munții Rodnei sau Călimani. Legat de sfaturi, cu siguranță sunt alții mai experimentați decât mine care sunt în măsură să ofere recomandări bune. Ce aș vrea să subliniez este că fiind un sport care implică numeroase riscuri, trebuie mers împreună cu alți oameni cu experiență în domeniu, de la care se poate învăța. O altă variantă ar fi să se apeleze la un ghid montan autorizat sau să se meargă împreună cu un club montan prin ture organizate, spre exemplu.

Siguranța să fie întotdeauna pe primul loc, iar educația montană corectă e necesară încă de la început. Cum ziceam, nu e nimic de demonstrat, e vorba despre învățare, despre a acumula experiență pe parcurs, despre călătoria în sine și conectarea cu natura.

M: Sunt sigură că în toți anii aceștia de schiat, ai avut și momente dificile sau, de ce nu, poate chiar înfricoșătoare. Să fii atât de des pe munți cred că poate fi destul de humbling. Cum spunea Jane Austen, „What are men to rocks and mountains?”. Ai simțit vreodată, pe vreun traseu, o teamă mare de a fi acolo? Mi se pare important să prezentăm și aspectele mai puțin glossy.

A: La mine e regulă de bază responsabilitatea și respectul față de munte, față de grupul cu care ești, față de mediu, față de propria persoană, dar și față de comunitate (localnicii de pe  pe trasee, cabanieri, alți schiori..). În momentul în care practicăm schiul de tură suntem într-un cadru natural neamenajat, ceea ce vine la pachet cu riscuri reale: avalanșe, vreme ce se poate schimba rapid, condiții instabile ale zăpezii și multe altele.

Pe munte, cred că orgoliile trebuie lăsate deoparte și să te vezi așa cum ești, cu limitele și fricile tale, dar și cu deciziile pe care trebuie să ți le asumi. Altfel, o decizie greșită poate duce la un accident. Sigur, am avut și momente în care am simțit teamă. Dar în situațiile în care simt că apare frica, încerc să o transform în și mai multă concentrare, să fiu mai prezentă și conștientă. O privesc mai degrabă ca pe un semnal care mă obligă să fiu mai atentă, să încetinesc și să reevaluez situația sau posibilele pericole.

E un sport care necesită multă prezență de spirit, nu gesturi grandioase, să fii conștient de fiecare viraj, de fiecare pas, dar și atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău. Frumos și adevărat citatul lui Austen, căci în fața muntelui nu contează cine ești sau de unde vii, ci felul în care te raportezi la el.

M: Iar acum, pe final, aș vrea să închidem gura celor care au impresia că „fetele nu prea ies la schi de tură” – o spun așa tranșant pentru că recent am auzit asta din gura cuiva :))). Contează faptul că ești femeie în sportul ăsta sau e o discuție superficială, pe care ar trebui să o îngropăm laolaltă cu alte stereotipuri de gen? 

A: Nu cred că genul ar trebui să fie un criteriu, că e freeride, schi de tură sau schi alpinism. Contează experiența, pregătirea, felul în care îți cunoști limitele și deciziile pe care le iei pe munte. Sunt multe femei care practică acest sport la un nivel foarte bun, dar care nu sunt întotdeauna la fel de promovate sau mediatizate, iar asta alimentează stereotipuri care nu reflectă realitatea din teren. Când ești suficient de aproape de munte și de comunitatea care practică sporturile respective, aceste diferențe de percepție devin evidente. În final, cred că e important ca fiecare să aibă libertatea de a-și alege propriul drum pe munte, fără ca altcineva să-i spună ce ar trebui sau nu ar trebui să facă în funcție de gen.

„You can go your own way!”