VOCI FEMININE – MIRELA

Nu aparțin betonului. Nici nu am încercat prea tare.

Sunt MIRELA și, de când mă știu, mă simt mai acasă în natură decât în oraș.

Îmi amintesc senzația din copilărie, când mă întorceam din cantonamentele de ski. Le-am început foarte devreme, pe la 4 ani, și pentru mine deveniseră ceva firesc. Acolo era frig, zăpadă, mișcare.

Când reveneam în oraș, totul părea diferit. Uscat, împrimăvărat, dar străin. Îmi lua câteva zile să mă obișnuiesc. Simțeam că nu aparțin locului și că trebuie să mă adaptez la ceva care nu era al meu. Pe dinafară eram acolo, dar pe dinăuntru eram departe.

Am încercat și alte forme de mișcare. Înot în bazin, mers la sală. Dar nu am găsit același lucru. Senzația era mai degrabă de mișcare repetitivă, fără libertate. Ca un hamster într-o roată.

În natură am găsit exact opusul. Libertate.
Și o formă de putere pe care nu am simțit-o nicăieri altundeva.

Cel mai clar o simt pe skiuri, la viteză. Nu la volan, nu în avion, nici măcar într-un tren de mare viteză. Doar atunci când viteza vine din tine, din echilibrul tău, apare senzația aceea de control și forță.

În natură redevin un copil. Curios, atent la lucruri mici, fără presiunea de a controla ceva. Doar să fiu acolo.

Și poate cel mai important lucru care se întâmplă este liniștea.
Dispare zgomotul interior constant. Iar abia când tace, pot să simt cu adevărat.

După câteva ore petrecute afară, lucrurile se așază. Grijile nu dispar, dar revin în locul lor și simt că le pot gestiona mai bine.

Mai apare și ceva greu de explicat. Încep să văd frumusețe în lucruri simple.

Unul dintre copiii mei, foarte mic atunci, a văzut un apus portocaliu și a spus:
„Uite, mama, zeamă de soare.”

Asta îmi rămâne și mie după fiecare ieșire în natură.
Și, uneori, mă ține câteva zile.