Care-i faza cu feetfulness și ce legătură are mișcarea în natură cu poezia
„Fericirea e ușor de comercializat. Ți se arată cum să fii mai puternic, mai sănătos, mai fit, tu ca individ, nu tu ca parte a societății”, scrie Adi Dohotaru în Feetfulness. Fericirea mișcării în natură.
Și cam ăsta-i adevărul: fericirea pare că se vinde simplu și rapid, la bucată, ca un upgrade personal. Conceptul de feetfulness, însă, nu prea are ce să vândă: nu promite rezultate, nu te face „mai ceva”, nu te scoate pe podium. Doar te scoate afară, te pune în mișcare și îți amintește că fericirea nu e doar despre tine, ci și despre locul pe care calci și lumea din care faci parte.
Ai observat vreodată că, atunci când mergi prin pădure sau pe un drum de țară, gândurile se mai domolesc fără să le rogi frumos? Că respiri altfel, că pașii parcă știu unde să te ducă, chiar dacă tu n-ai niciun plan? Ei bine, pe acolo, pe undeva, începe feetfulness.
Nu e vreo metodă complicată, nu vine cu reguli stricte și nici nu are nevoie de echipament fancy. E mai degrabă o invitație: să fii prezent în mișcare, cu picioarele pe pământ (la propriu), cu atenția coborâtă din cap în corp, în mers, în contactul cu natura.
Pe scurt: mai puțină alergătură în cap și mai multă atenție la pașii care te poartă mai departe.
Ce e, de fapt, feetfulness?
Feetfulness vine din joacă și din nevoie. Nevoia de a ieși din cutiuța pe care o numim minte, din ecrane, din liste și task-uri și de a ne întoarce la ceva foarte simplu și foarte vechi: mersul.
Dar nu orice mers. Ci mersul conștient, curios, relaxat, în natură. Mersul în care observi cum se așază talpa pe pământ, cum se schimbă terenul, cum corpul se adaptează fără să-i spui tu ce să facă. Mersul în care atenția nu e forțată, ci curge.
Feetfulness nu înseamnă să mergi încet pentru că „așa-ți zice ceasul”, nici să-ți numeri pașii sau respirațiile. Înseamnă doar să fii acolo cu ce apare: cu mirosul de pământ umed, cu foșnetul frunzelor, cu gândurile care vin și pleacă, cu oboseala sau cu bucuria simplă de a fi afară.
Așa, și la ce ne mai trebuie și asta?
Pentru că trăim, în mare parte, de la gât în sus. Mult gândim, mult analizăm, mult planificăm. Ne tratăm prea des corpul ca pe un banal mijloc de transport pentru cap. Poate că sună ciudat, dar feetfulness e tocmai acea formă blândă de a ne reîntoarce în corp, de a ne ancora picioarele în real, în concret.
Plus că mersul în natură reglează o grămadă de lucruri fără să ne batem noi capul cu ele: stresul, ritmul interior, respirația, atenția. E ca un reset natural, dar fără să fie nevoie sa apeși vreun buton.
Păi și ce treabă are feetfulness cu poezia?
Poezia, la fel ca feetfulness, nu e despre a explica, ci despre a observa. Despre a lăsa loc, despre a simți nuanțe mici: o rază de lumină care pătrunde coroana verde a unui copac, un cântec de mierlă care sparge liniștea pădurii, apa rece de la izvorul care apare fix când te aștepți mai puțin.
Asta e poezie trăită, nu citită.
Cum se diferențiază de mindfulness?
Mindfulness-ul clasic e adesea asociat cu statul pe loc, cu meditația, cu atenția asupra respirației. E foarte fain, dar pentru unii poate părea rigid sau greu de integrat.
Feetfulness e mindfulness în mișcare, dar fără etichetă și fără presiune. Nu trebuie să „te concentrezi”. Nu trebuie să „revii la respirație”. Mersul face asta pentru tine.
E mai prietenos cu oamenii care simt nevoia să se miște, să exploreze, să fie afară. Și e mai ușor de strecurat în viața de zi cu zi: o plimbare prin parc, o ieșire pe dealuri în Feleac, un drum mai lung făcut pe jos.
Și față de friluftsliv?
Despre friluftsliv am mai povestit și știm deja că-i tare important: promovează o viață axată pe timp petrecut afară, în simplitate, în natură, indiferent de vreme. Și cu asta suntem foarte de acord.
Feetfulness, însă, nu e o filozofie de viață și nici un stil cultural. E mai degrabă o practică mică, personală, intimă, care poate exista în interiorul friluftsliv-ului, dar nu doar acolo.
Nu trebuie să campezi, să faci drumeții lungi sau să ai un anumit stil de viață. Poți practica feetfulness și într-o oră de mers printr-o pădure de lângă oraș. Sau oriunde vrei tu, atât timp cât…
Ieși afară.
Începi să mergi.
Lași telefonul în buzunar.
Observi, din când în când, ce simt picioarele tale.
Nu te grăbești să ajungi nicăieri.
Dacă te pierzi în gânduri, e ok. Pașii te aduc înapoi.
Atât. Nu există „corect” sau „greșit”. Nu există performanță. Nu există obiective ascunse.
De ce se potrivește atât de bine cu Nativ?
Pentru că feetfulness e despre mișcare naturală, despre relația simplă cu mediul, despre corp ca aliat, nu ca proiect de optimizat. E despre a-ți aminti că suntem făcuți să ne mișcăm afară, pe teren variat, cu atenția vie. Că picioarele noastre știu mai multe decât credem, dacă le dăm o șansă.
Și, poate cel mai important, feetfulness ne amintește că nu trebuie să facem totul „cu sens”. Uneori e suficient să mergem. Restul vine de la sine.
Dacă ai ajuns până aici, probabil că deja știi despre ce e vorba. Dacă nu, poate e un semn bun să ieși la o plimbare. Fără plan.
Când „tălpile nu ating doar pământul, iarba și asfaltul, ci și urmele atâtor oameni de dinaintea noastră, feetfulness e armonie de trup, dar și de grup.” (Adi Dohotaru, Feetfulness. Fericirea mișcării în natură, p. 21)
Hai afară. Enjoy your playground.
